Ziua a 17-a de post luminat cu apă

Ziua a 17-a s-a încheiat în această dimineață, iar eu am pășit deja în cea de-a 18-a. Mă simt bine și privesc ziua cu optimism, cu pace și cu multă recunoștință față de Dumnezeu.

Păstrez în mine încrederea cu care am pornit și dorința care m-a însoțit de la început: să ajung mai aproape de mine, cea care sunt cu adevărat.

Când privesc în urmă, simt cât de mult m-a susținut credința. Am pus în această călătorie voința, disciplina și răbdarea mea, dar puterea de a merge mai departe am simțit că a venit de la El. În rugăciune am găsit liniște, iar în clipele grele am simțit că nu sunt singură.

Au fost momente pe care, înainte să le trăiesc, le-aș fi crezut dincolo de puterile mele. Le-am trecut pas cu pas, cu Dumnezeu în suflet. Uneori, tot ce aveam de făcut era să mă liniștesc, să mă rog și să încredințez în mâinile Lui ceea ce eu nu știam cum să duc.

Vreau să vă spun că, în această călătorie, nu am simțit teamă. Am avut încredere și L-am simțit pe Dumnezeu aproape. În clipele mai grele, parcă Îi simțeam palma caldă peste sufletul meu.
Mă rugam și găseam în mine puterea de care aveam nevoie pentru acel moment. Așa am trăit ajutorul Lui: aproape, tăcut, venit la vreme.

În aceste zile de post și de liniște, m-am întors și la o întrebare pe care poate nu mi-am pus-o întotdeauna cu destulă sinceritate: ce îmi doresc eu, cu adevărat?

Este dorința mea? O simt în suflet sau am preluat-o privind la viața altcuiva? Mi-o doresc fiindcă mă regăsesc în ea sau fiindcă mi se pare că ar trebui să o am și eu?

Am dus aceste întrebări în rugăciune. I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să văd mai limpede ce este al meu, ce îmi face bine și ce am purtat cu mine doar pentru a răspunde așteptărilor altora.

Îmi dau seama că au existat dorințe pe care le puteam explica și justifica, dar în care inima mea nu se regăsea. Le țineam aproape, deși nu simțeam bucuria de a merge către ele.
Acum învăț să recunosc asta și să las să se desprindă ceea ce nu îmi mai vorbește sufletului.

Când îmi doresc ceva din inimă, simt altfel. Dorința rămâne vie în mine, mă însoțește și mă cheamă să fac pași către ea. O aduc înaintea lui Dumnezeu și Îi cer să mă îndrume, să mă ajute să înțeleg dacă acela este drumul meu.

Pentru mine contează tot mai mult ca alegerile mele să aibă rădăcini în suflet. Să pot rămâne lângă ele cu sinceritate și cu pace. Să le fac cu Dumnezeu aproape, ascultând ceea ce simt și lăsând loc pentru ceea ce încă am de înțeles.

Ziua a 18-a a început cu recunoștință. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea pe care am simțit-o în acest post, pentru răbdare, pentru liniște și pentru felul în care m-am simțit ținută în grija Lui.

Cu fiecare zi care trece mă apropii tot mai mult de cine sunt cu adevărat.

17 mai 2026