Darurile mele – un drum pe care Dumnezeu mi l-a arătat pas cu pas

În ultima vreme simt tot mai intens chemarea de a pune în lucrare darurile pe care Dumnezeu le-a aşezat în mine. Multă vreme nu am ştiut să le numesc "daruri", le-am trăit ca pe nişte lucruri fireşti, care făceau parte din mine, fără să mă întreb de unde vin şi de ce mi-au fost date.

Poate că aşa se întâmplă cu darurile pe care Dumnezeu le aşază în noi, le purtăm uneori o viaţă întreagă fără să le cunoaştem rostul, până când vine vremea să le vedem cu adevărat. Şi atunci înţelegem că au fost acolo dintotdeauna, crescând în tăcere odată cu noi şi aşteptând momentul în care sufletul nostru este pregătit să le recunoască.

‍ ‍Eu am început să le simt în copilărie. Locuiam la casă, în oraş, într-o vreme în care oamenii încă mai creşteau animale și păsări în curţi. Aveam găini, raţe, curci, iepuri, porci, iar eu le îngrijeam şi îmi petreceam mult timp cu ele. Îmi plăcea să le mângâi şi să îmi aşez palmele peste ele.
Mă bucuram să simt cum se liniştesc sub mâinile mele, iar uneori adormeau. Dacă unul dintre ele suferea, mă apropiam instinctiv şi făceam acelaşi lucru, nu ştiam ce fac, ştiam doar că vreau să-i fie bine.

Şi îmi mai amintesc ceva: căldura. Mâinile mele deveneau atât de fierbinţi, încât uneori şi colegii de şcoală observau asta. Eu mă jucam cu senzaţia aceea, cu căldura pe care o simţeam în palme, fără să caut vreo explicaţie. Eram doar un copil care descoperea lumea prin ceea ce simţea.

‍ ‍Poate că acolo a început totul sau poate începuse cu mult înaintea mea.. Am crescut într-o familie în care grija pentru celălalt avea multe forme.
‍ ‍Bunica mea din partea mamei, Elena, cunoştea plantele, făcea ceaiuri, pregătea tincturi şi tot felul de amestecuri din lucruri simple.
Mergeam împreună să culegem plante, iar apoi stăteam lângă ea şi o priveam cum le alege şi cum le pregăteşte. Nu îmi ţinea lecţii, nici nu cred că şi-a propus vreodată să mă înveţe, eu doar eram acolo şi priveam.

Tot aşa am învăţat să pun şi ventuze. O urmăream cum le pregătea, cum le încălzea şi cum le aşeza cu grijă pe piele, eram fascinată de acel ritual. Mai târziu, am ajuns să-i pun chiar eu ventuzele.
Nu-mi amintesc să-mi fi explicat vreodată pas cu pas ce trebuie să fac, pur şi simplu o văzusem de atâtea ori, încât mâinile mele parcă ştiau ce au de făcut.

Tot de la bunica am auzit poveştile despre mama ei, Catinca, după numele căreia am fost botezată Ecaterina.
‍ ‍Străbunica mea Catinca avea darul de a descânta şi de a alunga spaima din sufletele oamenilor. Vestea despre leacul ei se dusese din om în om, iar oamenii au căutat-o multă vreme.

‍ ‍Am crescut cu poveştile despre ea, cu rugăciunile, cu vorbele despre deochi şi cu această lume în care oamenii se ajutau prin lucruri pe care nu le puteau explica prea mult, dar în care credeau.

Mai târziu, am descoperit că şi eu am darul de a descânta. Nu am simţit niciodată că este o putere a mea, nici astăzi nu o simt astfel. Pentru mine este rugăciune.
Prin rugăciunea pe care o rostesc uneori în gând, alteori cu glas tare, simt că nu fac altceva decât să îl aduc în lumina lui Dumnezeu pe omul care, într-un anumit moment al vieţii sale, a fost atins de o energie care i-a făcut rău.
Mă bucur de fiecare dată când simt că prin rugăciunea mea pot să-i fiu de ajutor.
Pentru mine, fiecare asemenea moment este o întâlnire directă între rugăciune, Dumnezeu şi om.

Abia acum înţeleg cât de mult m-a format lumea aceea.
‍ ‍Am crescut într-o casă în care alinarea putea veni dintr-un ceai, dintr-o ventuză aşezată cu grijă, dintr-o rugăciune sau pur şi simplu din mâinile unui om.

Iar căldura palmelor mele a rămas cu mine. În urmă cu 15 ani, am simţit nevoia să învăţ să o folosesc pentru a aduce alinare oamenilor. Am urmat un curs de masaj terapeutic şi am devenit tehnician maseur.
Într-un fel pe care atunci nu îl înţelegeam pe deplin, încercam să dau un rost acelei călduri pe care o simţisem în palme încă din copilărie.

Cursul m-a învăţat tehnica, iar mâinile mele au continuat să lucreze aşa cum simţeau. De fiecare dată când mi-am aşezat mâinile peste trupul unui om, am simţit că între palmele mele şi omul din faţa mea se petrece ceva profund şi liniştitor.

Cei care au trecut prin mâinile mele mi-au vorbit despre o uşurare şi despre o relaxare adâncă. Am văzut schimbarea pe chipurile lor, am auzit-o în cuvintele lor şi am simţit-o în palmele mele.
Toate acestea s-au aşezat în mine experienţă după experienţă, om după om.

‍ ‍ Cred că o mână aşezată cu blândeţe, prezenţă şi grijă poate aduce alinare, poate crea acel spaţiu în care omul se opreşte pentru o vreme din zgomotul vieţii şi începe să-şi simtă din nou corpul şi să se apropie de suflet.

Dorinţa de a merge mai departe a rămas vie în toţi aceşti ani. Viaţa m-a dus şi pe alte drumuri, dar chiar şi atunci când eu m-am îndepărtat, chemarea nu a dispărut. A rămas în acelaşi loc, tăcută, statornică şi răbdătoare, până când am fost pregătită să o privesc în întreaga ei lumină.

‍ ‍Anul acesta ceva s-a mişcat din nou. În septembrie 2026 am urmat cursul de masaj visceral susţinut de Vladimir Colun, din Republica Moldova, un om dăruit cu har, care ştie să aşeze lucrurile complicate în cuvinte simple, limpezi şi pline de sens.

Dincolo de tot ceea ce am învăţat, am întâlnit în el o profunzime şi o energie care au ajuns direct în sufletul meu. Am trăit cu tot sufletul zilele petrecute alături de el şi am simţit că această întâlnire nu a fost întâmplătoare, că a venit exact la timpul potrivit.
Tot ceea ce ştiam, simţeam şi căutam a început să se lege şi să capete un sens mai adânc.

Felul în care eu privesc atingerea merge dincolo de o tehnică anume. Pentru mine, corpul este un întreg şi nu poate fi separat de sufletul care trăieşte în el. Trupul, sufletul, emoţiile, energia, respiraţia, gândurile şi toate experienţele prin care trecem se întâlnesc în noi şi se influenţează unele pe altele.

Cred că trupul poartă urmele felului în care am trăit, urmele lucrurilor pe care le-am spus şi ale celor pe care le-am ţinut prea mult în noi.
‍ ‍Eu cred că atunci când sufletul începe să se vindece, trupul își regăsește puterea de a se reface.

De aceea, când îmi aşez mâinile pe un om, încerc să îl simt în întregul lui, să ascult ceea ce îmi transmite corpul lui, să nu grăbesc, să respect ritmul în care acel corp este pregătit să se relaxeze şi să primească atingerea.
‍ ‍Aici se întâlnesc pentru mine toate lucrurile pe care le-am trăit şi le-am învăţat până acum: tehnica şi intuiţia, corpul şi energia, atingerea şi rugăciunea, postul meu luminat de 19 zile, ceea ce pot explica şi ceea ce, uneori, pot doar să simt.

Astăzi înţeleg mai mult ca oricând că darurile aşezate de Dumnezeu în mine cer să fie puse în lucrare. Dincolo de tehnică, acest curs de masaj visceral pe care l-am urmat de curând mi-a adus ceva ce nu poate fi trecut într-o diplomă.
M-a făcut să privesc înapoi, la copilul care îşi punea mâinile peste animale, la căldura din palme, la bunica Elena şi plantele ei, la ventuze, la poveştile despre străbunica mea Catinca, la rugăciune, la descântec, la cursul de masaj visceral, la oamenii care de-a lungul anilor s-au ridicat de pe masa mea spunându-mi ce au simţit.

Şi, pentru prima dată, nu le-am mai văzut ca pe nişte întâmplări separate. Am văzut firul, un fir care a trecut prin toată viaţa mea şi pe care de curând am început să îl înţeleg.
‍ ‍Astăzi ştiu că adevărata chemare nu vine cu zgomot, Dumnezeu nu ne arată dintr-odată cine suntem şi ce avem de făcut, ci ne lasă mici semne de-a lungul întregii vieţi.
O pereche de mâini calde, un animal care adoarme sub atingerea unui copil, o bunică pe care o priveşti pregătind plante, o rugăciune învăţată din familie, un curs făcut la momentul potrivit, un om întâlnit exact când aveai nevoie şi ani în care crezi că te-ai îndepărtat, când de fapt te pregăteai.

‍ ‍Astăzi simt că toate aceste bucăţi din mine încep să se aşeze la locul lor.
Nu ştiu unde mă va duce drumul acesta şi nici nu simt nevoia să ştiu. Ştiu doar că vreau să merg pe el cu credinţă, cu responsabilitate şi cu smerenie, să continui să învăţ şi să nu promit ceea ce nu pot oferi.
Să nu mă cred mai presus de nimeni pentru ceea ce am primit, să nu uit nicio clipă că darul nu îmi aparţine, ci mi-a fost încredinţat pentru a aduce alinare. Dar nici să mă ascund sau să las nefolosit ceea ce simt că Dumnezeu a pus în mine.

Darurile nu ne sunt date ca să ne facă speciali, ele ne sunt date ca să putem fi de folos lumii.
‍ ‍Dacă prin mâinile mele, prin ceea ce am învăţat, prin prezenţa mea sau printr-o rugăciune pot aduce unui om măcar puţină linişte, puţină alinare, puţin bine, atunci simt că darul şi-a găsit rostul.

Multă vreme mi-am căutat drumul, astăzi simt că el a fost acolo dintotdeauna, în mâinile mele, în sufletul meu şi în Dumnezeu, care mi-a lăsat semne de-a lungul întregii vieţi şi a aşteptat, cu răbdare, să fiu pregătită să le văd.

‍ ‍Astăzi simt că a venit vremea să merg mai departe şi să pun în lucrare darurile pe care Dumnezeu le-a aşezat în mine.