Ziua a 12-a de post luminat cu apă

Astăzi simt să povestesc despre chemarea care m-a adus în această călătorie de 19 zile de post cu apă. Despre felul în care am simțit-o în suflet, înainte să o spun cu voce tare.

Pe 23 aprilie eram la masă cu prietenii mei când am spus pentru prima dată: “Voi face un post negru de 19 zile.” Îmi amintesc foarte bine clipa aceea. Parcă s-a luminat ceva în mine. M-a cuprins o bucurie atât de puternică, încât am simțit-o în toată ființa mea. Aveam energie, pace, claritate și încrederea că acesta era drumul pe care îmi doream să merg.

Am luat multe decizii în viață după ce le-am întors pe toate părțile. Dar au fost și momente în care am simțit că sufletul meu vorbește, iar eu trebuie doar să-l ascult. Așa a fost atunci. În clipa aceea nu am mai simțit nevoia să caut explicații sau confirmări, am trăit chemarea aceasta ca pe o ghidare venită de la Dumnezeu.

Am așteptat cu bucurie ziua de 30 aprilie, când am început postul. Îmi doream să mă apropii de mine și de liniștea pe care mi-o doream atât de mult.

A fost diferit de primul meu post cu apă, cel de șapte zile, de anul trecut. Atunci nu plănuisem nimic, într-o zi am simțit să încep și am mers mai departe. Zilele acelea au curs firesc și au deschis în mine ceva ce nu mai trăisem până atunci.

De data aceasta, am avut timp să stau cu alegerea mea. Am simțit-o mai așezată, mai liniștită. Primul post mi-a adus bucuria unei descoperiri, pe acesta l-am simțit, încă de la început, ca pe o chemare.

Și numărul celor 19 zile a venit cu un înțeles pentru mine. Sunt născută pe 19 mai, iar gândul de a încheia postul chiar de ziua mea m-a emoționat. În unu și nouă am văzut începutul și sfârșitul, Alfa și Omega, un ciclu care se închide și altul care se deschide. Așa am simțit eu simbolistica acestui număr.

Simt că las în urmă feluri vechi de a fi, lucruri de care m-am ținut multă vreme și care nu mă mai încap. Uneori trăiesc asta ca pe o moarte a unor părți vechi din mine și o renaștere într-o lumină nouă. Parcă Dumnezeu mi-ar fi șoptit că, înainte să primesc ceva nou în viața mea, am nevoie să-i fac loc.

Ziua a 12-a a trecut cu multă liniște. Zgomotul din mine s-a domolit. Gândurile acelea care veneau fără să le chem apar mai rar, iar când le observ, îmi este mai ușor să nu rămân prinsă în ele. Încerc să-mi întorc atenția către ceea ce simt că este important pentru sufletul meu și să nu-mi risipesc energia în fiecare frământare.

Beau în continuare apă în care adaug sare celtică. De câteva ori pe zi, pun câte un grăunte de sare celtică sub limbă, pentru că așa simt că se absoarbe mai repede în sânge.

Fac mișcare, meditez și îmi dau timp să stau cu mine. Observ că liniștea își găsește tot mai mult loc înăuntrul meu și mă bucur de ea.

Poate ați observat că scriu despre fiecare zi după ce am trecut prin ea. Acum, când povestesc despre ziua a 12-a, sunt deja în ziua a treisprezecea, aproape de jumătatea ei. Am nevoie să las puțin lucrurile să se așeze în mine înainte să le pun în cuvinte. Unele trăiri le înțeleg abia mai târziu, când mă întorc cu gândul la ele.

Pentru mine, aceste zile au devenit o călătorie profundă spre mine însămi și spre Dumnezeu, o trăiesc pas cu pas, cu tot ce aduce ea.

Cu fiecare zi care trece, mă apropii tot mai mult de cine sunt cu adevărat.

12 mai 2026