Cum am trăit cele 19 zile de post luminat cu apă

‍ ‍Ideea unui post mai lung a apărut în mine cu mult timp înainte de a reuși să îl țin. Citisem despre oamenii care trecuseră prin asemenea experiențe și simțeam că, într-o zi, voi porni și eu pe acest drum.

Însă, de fiecare dată când îmi spuneam “de mâine încep”, corpul meu parcă se speria. Apăreau pofte puternice, agitație și nevoia de a mânca mai mult, ca și cum o parte din mine îmi spunea că încă nu venise momentul.

De-a lungul anilor ținusem post negru câte o zi, de obicei miercurea sau vinerea, însă dorința de a merge mai departe rămăsese undeva în mine și își aștepta timpul.

Experiența celor șapte zile de post din mai 2025

Prima mea experiență de mai multe zile de post a venit în mai 2025, cu o săptămână înainte de ziua mea de naștere, care este pe 19 mai. Eram prinsă cu munca și, într-una dintre zile, se făcuse seară fără să fi mâncat nimic.

Când mi-am dat seama că trecuse întreaga zi și că nici nu simţisem prea multă foame, am hotărât să continui.
‍ ‍Așa a început primul meu post de șapte zile numai cu apă, aproape pe neașteptate, ca și cum mi-aș fi luat corpul prin surprindere înainte ca frica lui să poată interveni.

Prima zi a trecut ușor, aproape pe nesimțite. În cea de-a doua zi au apărut mai ales poftele și gândurile despre mâncare. Ziua a treia a fost cea mai intensă. Am simțit slăbiciune și, de mai multe ori pe parcursul zilei, un tremur în tot corpul, care dura câteva zeci de secunde.

Îl simțeam ca pe o zguduire interioară, ca și cum corpul meu încerca să se așeze într-un nou ritm. După ziua a patra, stările au început să se liniștească, foamea s-a retras, poftele și-au pierdut puterea, iar energia mea a început să crească.

‍ ‍ Prima schimbare pe care am simțit-o a fost claritatea minții. Gândurile deveniseră mai limpezi, iar liniștea care se așeza în mine îmi dădea curaj să merg mai departe.

‍ ‍ Dar darul cel mai de preţ l-a primit sufletul meu, am simțit cum inima își găsește un loc confortabil în piept și cum peste mine coboară o pace dumnezeiască.
În acea stare de liniște, unele dintre atașamentele care mă ținuseră legată de trecut au început, puțin câte puțin, să slăbească și să se desprindă din mine.

Când s-au împlinit cele șapte zile, chiar pe 19 mai, mă simțeam ușoară, senină și încrezătoare. Simțeam că aș mai fi putut continua, însă îmi făcusem deja planuri să-mi sărbătoresc ziua alături de prietenii mei.

‍ ‍Pornisem fără să-mi propun șapte zile de post, iar la capătul lor am înțeles că tocmai ele deveniseră cadoul meu de ziua mea.
Experiența aceea mi-a rămas în corp și în suflet și a devenit dovada vie că, atunci când am hotărât să mă las cu totul în mâinile lui Dumnezeu, sufletul meu și-a găsit pacea.

Chemarea celor 19 zile de post luminat

Un an mai târziu, purtam în mine amintirea celor șapte zile de post din mai 2025.
Ştiam cum se simt foamea, slăbiciunea și frigul primelor zile, dar știam și ce se deschide dincolo de ele: claritatea, energia, lumina și acea pace adâncă ce se așază în tine atunci când zgomotul dinăuntru se stinge, iar sufletul începe să se audă.

‍ ‍Pe 23 aprilie 2026, eram la masă cu prietenii mei când m-am auzit spunând: “Anul acesta voi ține un post de 19 zile doar cu apă.”
‍ ‍Cuvintele m-au surprins chiar și pe mine, dar, imediat ce le-am rostit, am simțit bucurie, pace și convingerea că acesta era drumul meu.
A fost una dintre acele clipe în care sufletul vorbește, iar tu recunoști adevărul din cuvintele pe care tocmai le-ai rostit.

‍ ‍Numărul 19 are pentru mine un sens profund.
‍ ‍Este ziua în care m-am născut, dar mai târziu am înțeles că 1 și 9 îmi vorbesc despre început și sfârșit, despre un ciclu care se încheie și altul care începe.
Am simțit că acest post va deschide în mine un spațiu în care vechile feluri de a trăi se vor desprinde, pentru a face loc unei vieți noi și unei apropieri mai profunde de Dumnezeu.

‍ ‍Am pornit cu dorința de a mă apropia de cea care sunt cu adevărat.
‍ ‍Voiam să las în urmă zgomotul, fricile, nevoia de control și toate straturile așezate în timp peste sufletul meu.
Simțeam că, undeva sub ele, exista un loc de liniște în care aveam să mă aud din nou şi să mă regăsesc pe mine, cea care sunt cu adevărat.

‍ ‍Pregătirea mea a fost simplă și mai degrabă intuitivă, decât planificată. Mi-am cumpărat apă și sare celtică, apoi am lăsat zilele să vină una câte una, fără să încerc să controlez dinainte fiecare pas.

‍ ‍Am început postul pe 30 aprilie, cu bucurie și cu sentimentul că mă aflam exact acolo unde trebuia să fiu.

‍ ‍Prima zi a trecut ușor. Spre seară, când am simțit foame, am ales să mă culc. Am adormit repede și am dormit dintr-o bucată până dimineață.

În primele zile am început să mă culc în jurul orei 20:30-21:00, mult mai devreme decât de obicei. Știam că, dacă rămâneam trează până târziu, corpul meu avea să-și amintească de mesele de seară și să-mi ceară mâncare.
‍ ‍ Așa că am ales să trec prin acele ore dormind. A fost micul meu truc, dar și felul în care i-am oferit corpului odihna și liniștea de care avea nevoie pentru a-și găsi un ritm nou.

‍ ‍Diminețile au căpătat propriul lor ritual. Renunțasem la cafea, iar pentru a mă trezi îmi scufundam fața într-un bol cu apă și gheață, câteva zeci de secunde, în mai multe reprize. Acel gest devenise cafeaua mea de dimineață. Mă trezea puternic și mă aducea imediat în prezent.

Treptat, am început să-mi scufund și palmele în apa rece, iar la final turnam apa din bol peste corp.
Răceala mă străbătea dintr-odată și îmi trezea fiecare părticică a trupului, rămâneau în urma ei prospețimea, energia și claritatea cu care îmi începeam ziua.

‍ ‍În fiecare dimineață aprindeam candela, mă rugam și rămâneam în liniște cu mine și cu Dumnezeu.
‍ ‍Casa mea devenise un spațiu și mai tăcut decât de obicei. Lumina candelei, rugăciunea, respirația și scrisul mă ajutau să cobor tot mai adânc în sufletul meu și să ascult ceea ce începea să se audă în mine.

‍ ‍Îmi începeam ziua cu un pahar de apă călduță, apoi îmi puneam sub limbă un grăunte de sare celtică. Acesta a fost felul în care am ales să-mi trăiesc postul: ascultându-mi corpul și fiind atentă la ceea ce sufletul meu încerca să îmi spună.

În ziua a doua am observat deja o diferență față de experiența din 2025.

‍ ‍Corpul meu era mai liniștit și părea că recunoaște drumul. Foamea apărea, dar nu mă mai speria, ştiam că, așa cum venea, avea să și treacă.

‍ ‍Mi-am păstrat ritmul vieții și am continuat să fac mișcare. În fiecare dimineață pedalam aproximativ 30 de minute pe bicicleta statică.
Îmi doream să-mi simt corpul viu și să rămân aproape de el, ascultându-l și respectându-i ritmul.

Ziua a treia mi-a arătat cât de mult din ceea ce numeam foame până atunci venea din minte.
‍ ‍Îmi apăreau imagini, gusturi și amintiri ale mâncărurilor, deși corpul nu le cerea cu aceeași intensitate.

‍ ‍În dimineața aceea am simțit nevoia să inspir parfumul unui ulei de lavandă pe care îl aveam în casă. Am simțit cum îmi cuprinde simțurile, cum mă liniștește și cum gândul la mâncare se retrage.
‍ ‍Am aprins tămâia, iar mireasma ei mi-a adus pace și m-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu.
Începeam să văd mai limpede câte dintre impulsurile mele veneau din obișnuință și câte se puteau stinge dacă mă opream, respiram și le lăsam să treacă.

Din ziua a patra, foamea și poftele au început să se domolească. Corpul meu devenea mai liniștit, iar mintea mai limpede.
‍ ‍În momentele mai grele mă întorceam la întrebarea: “De ce am pornit pe acest drum?”
Răspunsul mă aducea de fiecare dată mai aproape de ceea ce așezasem în inimă încă din prima zi. Scopul cu care pornisem la drum devenise ancora mea.

‍ ‍Am simțit și frig, mai ales la început, dar mai puțin intens decât în anul anterior. Îmi ascultam corpul și îmi potriveam mișcarea și odihna după starea lui.

‍ ‍Pe măsură ce zilele treceau, am simțit că expresia “post negru” nu mai spunea adevărul despre ceea ce trăiam. În mine se așezau tot mai multă lumină, claritate și liniște.
‍ ‍Din ziua a șasea am început să-l numesc “post luminat cu apă”.
Simțeam cum sufletul meu se deschide și face tot mai mult loc luminii lui Dumnezeu.

‍ ‍La împlinirea primei săptămâni, cântarul arăta 65,2 kg, după ce pornisem de la 71 kg. Schimbarea se vedea, dar rostul drumului meu se afla dincolo de kilograme.

În acele zile am simțit ceva ce am numit “foame localizată în gât”. Nu venea din stomac, așa cum ştiam, ci din zona gâtului, ca un gol care cerea să fie umplut. Am simțit că venea mai degrabă din emoțiile mele, din lucrurile rămase nerostite și din momentele în care căutasem în mâncare alinare și liniște.

În ziua a opta, dispăruse şi această senzație, dar apariţia ei în ziua precedentă m-a făcut să privesc mai sincer golurile sufletești pe care încercasem uneori să le umplu prin mâncare.

‍ ‍Cu fiecare zi care trecea, corpul devenea tot mai tăcut, iar în liniștea lui sufletul începea să îmi vorbească mai limpede.
Simțurile mele erau mai prezente, respirația mai profundă, iar timpul părea să curgă altfel.
Graba se retrăsese, fiecare clipă devenea mai întreagă, iar frumusețea lucrurilor simple ajungea la mine cu o putere nouă.

‍ ‍Zilele a noua și a zecea le-am petrecut la nepoții mei, printre îmbrățișări, zâmbete, mese și mirosuri de mâncare. Poftele își pierduseră puterea, iar eu mă puteam bucura de oameni fără ca atenția mea să rămână prinsă în ceea ce se afla pe masă.

Am făcut mai multă mișcare și am lucrat în grădină. Simțeam oboseală după efort, dar îmi reveneam după puțină odihnă.
‍ ‍În acele zile am înțeles mai profund câtă hrană există într-o îmbrățișare, într-un zâmbet, în natură și în prezența oamenilor dragi.

‍ ‍Din cele 19 zile de post, în 12 am continuat să lucrez, am mers pe teren și mi-am desfășurat activitatea de jurnalist. Într-una dintre zile am petrecut câteva ore alături de echipa de robotică Velocity a Colegiului Național “Gheorghe Munteanu Murgoci”, care tocmai se întorsese din Statele Unite ale Americii cu titlul de campioană mondială la FIRST Tech Challenge.

‍ ‍Viața mea continua să curgă firesc, dar eu o trăiam dintr-un loc interior diferit.

‍ ‍Pentru ultimele șapte zile mi-am luat concediu. Simțeam tot mai intens nevoia de liniște, de a mă retrage din zgomotul lumii și de a rămâne doar cu mine și cu Dumnezeu.

‍ ‍Cele 19 zile au fost pentru mine o curgere lină, însoțită mai ales de lumină, bucurie și încredere.
‍ ‍Au existat și momente de slăbiciune și clipe mai grele, dar am trecut prin ele cu ajutorul lui Dumnezeu. Simțeam de fiecare dată că îmi este aproape și mă ține pe acest drum.

Îmi verificam tensiunea, pulsul și glicemia și îmi ascultam cu atenție corpul.

‍ ‍În fiecare dimineață aprindeam candela, mă rugam și Îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru puterea pe care o așeza în mine și pentru pacea care cobora tot mai adânc în sufletul meu.

‍ ‍În aceste zile am privit cu sinceritate energia pe care o risipisem încercând să fiu pe placul altora, căutând aprobare, păstrând legături în care sufletul meu nu mai încăpea și dorind să controlez lucruri care aveau nevoie doar să fie lăsate să curgă.

Am simţit cum se desprind din mine graba, nevoia de control și dorința de a umple fiecare gol cu ceva din afară.
‍ ‍În această simplitate am descoperit o altă hrană: rugăciunea, iubirea, sensul, credința și pacea.
‍ ‍Cu cât corpul cerea mai puțin, cu atât sufletul meu se auzea mai limpede.

Mintea mea voia să pună întreaga reușită pe seama disciplinei și a voinței, erau puteri pe care le cunoștea și care mă ținuseră în picioare de multe ori în viață. Dar, în liniștea care se așezase în mine, sufletul meu știa că tot ceea ce trăiam se împlinise cu voia lui Dumnezeu.

El îmi dăduse puterea să merg mai departe, iar pacea pe care o coborâse în inima mea îmi devenise ancoră, lumină și călăuză.

În ultimele zile aveam în continuare un tonus bun și simțeam că trecusem prin cea mai profundă călătorie a vieții mele.
Puteam să merg oriunde în lume și să văd locuri care să-mi taie respirația, dar nimic nu se compara cu drumul pe care îl făcusem către mine însămi.

‍ ‍Toate călătoriile trăite până atunci îmi schimbaseră peisajul, aceasta mă schimbase pe mine, cea care îl privea.

‍ ‍În rugăciune și liniște, am coborât adânc în mine și am descoperit că multe dintre răspunsurile pe care le căutasem în afară se aflau dintotdeauna în sufletul meu.

Cele 19 zile se apropiau de sfârșit, dar simțeam că adevărata călătorie abia începea. Avea să continue prin felul în care îmi voi trăi viața și prin grija de a păstra pacea, credința și lumina pe care le găsisem în mine.

‍ ‍În dimineața de 19 mai am încheiat postul cu un pahar de suc de portocale diluat cu apă. Câteva ore mai târziu am mâncat puțin humus pregătit de mine. În zilele următoare am reintrodus treptat sucurile și alimentele ușoare, mai ales legumele fierte, lăsându-mi corpul să se apropie încet de hrană.

‍ ‍Gusturile și mirosurile deveniseră mult mai intense. Simțeam sarea și zahărul altfel, iar alimentele care înainte mi se păreau obișnuite aveau acum o savoare surprinzătoare.
‍ ‍Trăiam fiecare gust ca pe o primă întâlnire. Aveam senzația că organismul meu redescoperea hrana și își așeza, pas cu pas, o nouă relație cu ea.

Mi-am sărbătorit ziua de naștere alături de familie și de prieteni, cu bucuria de a-i îmbrățișa pe cei dragi și cu recunoștință pentru grija, mesajele și rugăciunile lor.

‍ ‍Cadoul meu venise deja. Nu avea cutie și nici panglică, îl primisem direct în suflet, prin liniște, claritate, putere, credință și sentimentul profund că mă întorsesem acasă în mine.

‍ ‍ A fost cea mai profundă experiență a vieții mele și cel mai îndrăzneț lucru pe care îl făcusem până atunci.

‍ ‍Am intrat în post dorind să aflu cine sunt dincolo de toate straturile adunate peste mine și am ieșit din el mai aproape de sufletul meu și de Dumnezeu.

‍ ‍Aceasta este povestea mea, așa cum am trăit-o: o călătorie de 19 zile către adevărul meu, în care am simțit mai limpede ca oricând că Dumnezeu a fost alături de mine la fiecare pas.

‍ ‍Am ales să fac publică, pe contul meu de Facebook, această călătorie și, în fiecare zi, am scris despre ceea ce trăiam în corpul și în sufletul meu.
‍ ‍Acest jurnal păstrează textele așa cum le-am scris atunci, cu sinceritatea, stările și înțelegerile fiecărui moment.
Textele sunt postate şi aici, pe site, în ordinea în care le-am scris şi trăit, începând cu prima zi.