Vindecarea mea a început în clipa în care mi-am dat voie să simt durerea

Mă gândesc de ceva vreme că experiența mea de viață ar putea ajuta un om care se află astăzi în locul în care eram eu acum 6 ani, când nu știam ce să fac cu toate emoțiile care se adunaseră în mine.
Nu știam cum să le înțeleg, cum să le primesc și, mai ales, cum să rămân în fața durerii, fără să fug de ea.

Eu sunt născută pe 19 mai, un Taur în vibrația lui 1, o combinație în care se întâlnesc stabilitatea și rezistența Taurului cu independența și nevoia cifrei 1 de a merge pe propriul drum.
Poate că și de aici a venit felul în care m-am văzut mereu: puternică, rezistentă, capabilă să duc mult și să merg înainte, chiar și atunci când în sufletul meu se purtau lupte despre care nu știa nimeni.

‍ ‍Foarte mulți ani am fugit de ceea ce simțeam.
Am crezut că, dacă sunt puternică, emoțiile nu mă vor doborî, că le pot ține ascunse undeva în mine și că viața va merge mai departe. Numai că ele rămâneau acolo și se adunau una peste alta, până când au devenit un vârtej asupra căruia nu mai aveam niciun control.
Era ca un vânt care se învârtea în interiorul meu fără să găsească o ieșire, răscolind dureri vechi și lacrimi pe care nu-mi dădusem voie să le plâng.
Cu cât încercam mai mult să-l opresc, cu atât devenea mai puternic.
‍ ‍Până când am înțeles că sufletul meu nu-mi cerea să controlez ceea ce simțeam.
Îmi cerea doar să mă opresc și să-mi dau voie să simt tot ceea ce ținusem atât de multă vreme ascuns în mine.

‍ ‍Astăzi știu că adevărata mea putere s-a născut în clipa în care am avut curajul să pășesc în interiorul durerii mele.
A fost greu, a fost dureros, dar într-o zi am decis să nu mai fug. Am rămas acolo și, cu fiecare emoție pe care mi-am dat voie să o simt, am simțit cum ceva din mine începe să se elibereze.
‍ ‍Am înțeles atunci că durerea nu venise să mă distrugă, ci să mă vindece.

M-au răscolit zilele acestea cuvintele unui om drag care trece printr-o pierdere dureroasă, o pierdere care a răsturnat totul în el și l-a adus la capătul puterilor.
Mi-a spus că nu mai poate rămâne singur cu sine în tăcere, că simte nevoia să pornească televizorul, să se uite mereu în telefon sau să asculte muzică tare, numai pentru a acoperi ceea ce simte și pentru a nu lăsa emoțiile să-l cuprindă.
Ascultându-l, m-am regăsit în omul care eram eu acum 6 ani și mi-am amintit cât de greu este să rămâi în fața durerii atunci când tot ceea ce îți dorești este să nu o mai simți.
Am înțeles atât de bine această fugă, pentru că și eu am cunoscut-o. Și eu am umplut tăcerile cu zgomot, mi-am ocupat mintea cu tot felul de lucruri și am mers înainte ca și cum aș fi putut lăsa în urmă ceea ce purtam, de fapt, în mine. De aceea am simțit să scriu aceste rânduri.

Astăzi înțeleg că, de fiecare dată când îmi ocoleam durerea, mai înfășuram parcă un rând de sfoară în jurul sufletului meu, apoi încă unul și încă unul, până când ajunsesem să mă simt legată de mâini și de picioare.
Nu mai înțelegeam de ce îmi era atât de greu să respir, să am încredere, să trăiesc.
‍ ‍Am înțeles că multe dintre emoțiile pe care le ascunsesem în copilărie se întorseseră sub alte chipuri în relațiile mele de adult.
Frica de abandon mă făcea să mă agăț de oameni chiar și atunci când relațiile mă răneau.
Teama de respingere mă făcea să tac, să mă micșorez și să accept lucruri care mă dureau.
Rușinea îmi șoptea că poate nu merit să fiu iubită cu adevărat, iar neîncrederea mă făcea să caut mereu semne că voi fi din nou rănită.
Furia pe care nu-mi dădusem voie să o simt ieșea uneori la suprafață prin reproșuri și prin nevoia de a controla.

A fost dureros să văd toate acestea, dar a fost și începutul întoarcerii mele la mine.
‍ ‍ Am înțeles că sufletul meu nu avea nevoie să fie judecat pentru felul în care învățase să se apere. Avea nevoie să fie ascultat, înțeles și ținut cu blândețe.

Din tot ceea ce am trăit, din tot ceea ce am simțit și din toată lupta mea, astăzi pot spune că singura mea cale spre vindecare a fost să-mi dau voie să simt durerea și să-mi las emoțiile să iasă. Să nu le mai ascund, ci să le dau voie să fie simțite, trăite și, în cele din urmă, eliberate.

Astăzi, dacă aș putea să-i spun ceva unui om aflat în locul în care eram eu acum 6 ani, i-aș spune așa: plângi când simți să plângi, scrie cuvintele pe care nu ai putut să le rostești, vorbește cu un om în care ai încredere, cere ajutorul unui terapeut atunci când povara devine prea grea și încearcă, puțin câte puțin, să rămâi în liniște cu tine.
‍ ‍Ai încredere că Dumnezeu este alături de tine atunci când pășești prin durere și că va așeza lumină acolo unde ai ținut prea multă vreme întuneric.
Îmbrățișează-ți durerea cu blândețe, ascultă ceea ce a venit să-ți spună și, atunci când ești pregătit, las-o să plece.
Nu va rămâne pentru totdeauna la fel de grea. Se va mișca, se va transforma și va lăsa în urma ei mai mult loc pentru pace, iubire și viață.

Aș face aici o comparație cu ceea ce experimentez de ceva vreme pe propriul corp: o combinație de yoga și tehnici de chiropractică, prin care mi-am eliberat treptat articulațiile mâinilor, umerilor, șoldurilor, picioarelor.
Mă pasionează felul în care aceste practici lucrează cu trupul și îl ajută să-și recapete mobilitatea. Tehnica pe care o folosesc este simplă: caut zona dureroasă, apăs și rămân acolo cel puțin un minut, apoi întind și rotesc articulația, până simt că rigiditatea începe să cedeze, iar mișcarea devine mai liberă.

‍ ‍Ceea ce se întâmplă pare uimitor. Deși ai fi tentat să crezi că, apăsând pe un loc dureros, durerea se va intensifica, ceea ce simți este contrariul. Cu cât apeși și rămâi în durere, cu atât simți că ea începe să se diminueze și să se elibereze tensiunea acumulată în locul respectiv.

‍ ‍Trupul mi-a oferit imaginea limpede a ceea ce se întâmplă și în suflet: durerea începe să cedeze atunci când ai curajul să nu mai fugi de ea.
Cu cât rămâi lângă o emoție dureroasă, fără să încerci să o ascunzi, cu cât îți dai voie să o simți, să o asculți și să-i acorzi timpul de care are nevoie, cu atât ea începe treptat să se vindece.

‍ ‍Spun toate acestea din propria mea trecere prin durere și din felul în care am învățat să mă întorc la mine.
Am coborât în locurile sufletului meu pe care ani întregi le-am ocolit, am plâns ceea ce nu-mi dădusem voie să plâng și am lăsat să plece tot ceea ce ținusem prea multă vreme în mine.

‍ ‍ Drumul meu spre vindecare a trecut chiar prin mijlocul durerii, iar când am ajuns dincolo de ea, nu mai eram aceeași.
Astăzi sunt mai liberă, mai blândă cu mine și mai aproape de Dumnezeu.
Nodurile s-au desfăcut, apăsarea din piept s-a ridicat, iar în locurile în care cândva simțeam durere, viața a început să respire din nou.

3 august