Cum arată recunoştinţa în viaţa mea

În ultima vreme s-a schimbat mult felul în care îmi privesc viața.
Mă întorc spre amintirile mele cu inima mai liniștită, mă privesc cu mai multă blândețe și înțeleg tot mai clar că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător.
Fiecare bucurie, fiecare rană, fiecare om care mi-a ieșit în cale și fiecare alegere pe care am făcut-o m-au modelat, puțin câte puțin, până am devenit omul care sunt astăzi.

‍ ‍Când mă gândesc la recunoștință, îmi vin în minte oamenii minunați care au adus lumină în viața mea, dar și oamenii care, prin lecțiile lor, m-au ajutat să cresc.
Fiecare a lăsat ceva în mine. Unii mi-au dăruit încredere, alții curaj, unii m-au învățat să iubesc, alții să mă întorc către mine. Unii mi-au fost sprijin în clipele grele, alții au plecat tocmai pentru ca eu să învăț să merg mai departe pe propriile picioare.
Astăzi îi privesc pe toți cu recunoștință, pentru că fiecare a pus o cărămidă la omul care sunt astăzi.

‍ ‍Recunoștința mea își are rădăcinile în copilărie, acolo unde am învățat să recunosc lumina din oameni, bunătatea și bucuria sinceră de a dărui.
Copilăria mea nu a fost bogată în lucruri, dar a fost bogată în oameni buni. Îmi amintesc și acum câtă lumină aduceau în casa noastră aceşti oameni plini de bunătate, care veneau cu un gest făcut din inimă, o bucurie, o prezență care făcea casa să pară mai caldă.
Atunci am învățat că adevărata bogăție a unui om stă în binele pe care îl lasă în urma lui, este una dintre cele mai prețioase lecții pe care le port în suflet și care m-a însoțit toată viața.
O recunosc și astăzi în gesturile simple de bunătate ale oamenilor, iar sufletul meu tresare de fiecare dat când întâlnește un om care alege să aprindă lumina în sufletul altui om.
‍ ‍Bunătatea este pentru mine una dintre cele mai frumoase forme de iubire.

Atunci, în ochii acelor oameni plini de bunătate, s-a născut în mine dorința de a lăsa, la rândul meu, puțină lumină în sufletul celor pe care îi întâlnesc, printr-un ajutor oferit la timp, printr-un cuvânt rostit din inimă, printr-o îmbrățișare a sufletului sau, pur și simplu, prin faptul că sunt cu adevărat prezentă lângă un om.
Acesta este poate cel mai frumos dar pe care l-am primit în copilărie, convingerea că bunătatea nu se pierde niciodată, ci își continuă drumul din inimă în inimă, aprinzând lumină acolo unde un suflet are poate cea mai mare nevoie de ea.

‍ ‍Astăzi simt o recunoștință profundă pentru toți oamenii care mi-au fost “acasă” atunci când lumea mi s-a părut prea mare.
Pentru oamenii care au rămas lângă mine, care m-au primit cu tot ce eram și m-au lăsat să fiu eu însămi, fără să-mi ceară vreodată să mă schimb pentru a merita iubirea lor.

‍ ‍Există un om la care mă gândesc cu multă recunoștință ori de câte ori privesc la drumul meu: profesoara mea de limba română din liceu, Rodica Bujoreanu.
În anii în care încă îmi căutam locul în lume, ea a văzut în mine ceva ce eu abia începeam să descopăr. M-a învățat să iubesc cuvintele și să le port cu respect.
M-a făcut să descopăr frumusețea poeziei și puterea unui cuvânt așezat la locul lui. M-a învățat că un cuvânt bine ales poate mângâia un suflet, poate reda speranță și poate schimba o viață.
Privind în urmă, îmi dau seama că nu mi-a dăruit doar iubirea pentru limba română, m-a învățat să ascult cu adevărat, să simt, să caut frumusețea din oameni și să o așez în cuvinte.
Poate că nici nu și-a imaginat vreodată cât de departe aveau să ajungă semințele pe care le-a sădit atunci în mine.

‍ ‍Astăzi, după atâția ani de jurnalism, după mii de articole scrise, după poeziile și cântecele în care mi-am așezat sufletul, simt că în fiecare rând pe care îl scriu există și o parte din dăruirea ei.
Dacă astăzi cuvintele au devenit felul meu de a îmbrățișa oamenii, o parte din această îmbrățișare îi aparține și ei, iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare. Mulţumesc, doamna profesoară!

‍ ‍În ultima perioadă am înțeles încă o dată cât de frumos lucrează Dumnezeu în viața noastră, mi-a adus aproape de suflet un om pe care îl admiram şi prețuiam de ani de zile: Mihaela Dan.
În urmă cu aproape un an, într-o zi de septembrie, Mihaela mi-a spus un lucru care avea să-mi schimbe viaţa, mi-a sugerat să ies în mediul online și să încep să scriu. Nu pentru a aduna like-uri sau pentru a demonstra ceva, ci pentru că ea vedea în cuvintele mele un dar care nu ar trebui să rămână ascuns.
M-am surprins spunând “da”, deşi, în realitate, îmi era teamă să mă arăt cu adevărat.
Plus că mă gândeam că sunt suficienţi cei care scriu deja acolo, că internetul este plin de texte, cine va mai sta să le citească şi pe ale mele?!
‍ ‍Mihaela mi-a spus cu o simplitate care mi-a rămas în suflet că lumea nu are nevoie de texte care să sune frumos, ci de cuvinte care vin dintr-un suflet sincer.
Că oamenii uită textele care sună impecabil, dar nu uită niciodată cuvintele care le-au atins sufletul, că un cuvânt care se naște din suflet își găsește întotdeauna drumul către un alt suflet.
Abia mai târziu am înțeles ce încerca să mă învețe, nu căuta perfecțiunea în textele mele, ci adevărul sufletului meu.
Își dorea ca atunci când cineva citeşte ceea ce scriu să mă întâlnească pe mine, nu doar nişte cuvinte care sună bine, de aceea mă trimitea iar și iar înapoi la stilou, nu pentru că lipsea un cuvânt frumos, ci pentru că încă lipsea o bucată din sufletul meu.

Mihalea a văzut în mine daruri pe care eu le împărtășeam doar celor foarte apropiați, a avut încredere în ele şi, cu multă răbdare, m-a încurajat să le las să iasă la lumină.

Îmi vine acum în minte melodia pe care mi-a făcut-o cadou de Paște anul acesta, care începe cu versurile “Ecaterina e discreția întruchipată, când este vorba de viața ei privată”, apoi spune la un moment dat “Ecaterina e plină de surprize” şi “Cine e ea nu aveți habar, nu știți că e plină de har.”
La prima ascultare am primit melodia ca pe un dar, dar astăzi o înțeleg ca pe o oglindă.
Mihaela vedea în mine lucruri pe care eu încă nu aveam curajul să le arăt lumii. Nu pentru că le ascundeam cu intenție, ci pentru că făceau parte din locurile cele mai sensibile ale sufletului meu.
Atunci nu înţelegeam, dar astăzi îmi dau seama că în versurile acelea ea a pus o chemare, o invitație la a-mi asuma cine sunt cu adevărat și la a avea curajul să las darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în mine să-și găsească drumul către oameni.

‍ ‍Privind în urmă, îmi dau seama cât de mare este pasul dintre Ecaterina despre care cânta Mihaela atunci și Ecaterina care scrie astăzi cu sufletul la vedere.
Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care mi le-a făcut a fost acela că m-a ajutat să înțeleg că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci locul din care oamenii se pot întâlni cu adevărat.
Că atunci când vorbesc din suflet, cuvintele nu mai caută să impresioneze, ci îşi găsesc drumul spre alte suflete.
Dacă astăzi am curajul să umblu prin lume cu sufletul la vedere, dacă îmi dau voie să scriu fără măști și fără ziduri, este și pentru că, atunci când eu încă mă îndoiam de mine, a existat un om care a avut răbdare să creadă în lumina din mine, până când am început să o văd și eu.
‍ ‍Îți mulțumesc, Mihaela, pentru fiecare cuvânt care m-a ridicat, pentru fiecare adevăr pe care l-ai rostit cu blândețe și pentru fiecare pas pe care m-ai încurajat să-l fac, chiar și atunci când îmi era teamă. O parte din omul care scrie astăzi aceste rânduri poartă amprenta sufletului tău.

‍ ‍Privesc cu recunoștință spre Dumnezeu. Au fost momente în care m-a purtat prin locuri pe care nu le înțelegeam, iar abia după mult timp am descoperit de ce drumul trecea pe acolo.
Astăzi simt că nimic nu a fost întâmplător, fiecare pas a avut un sens, chiar și atunci când eu vedeam doar durerea, nu și rostul ei.

‍ ‍Și mai există o recunoștință pe care încă învăț să o simt, recunoștința față de mine.
Față de copilul care a încercat să fie puternic, atunci când viața i-a cerut să se maturizeze prea devreme.
Față de adolescenta care a dus pe umeri griji prea mari pentru vârsta ei.
Față de femeia care, chiar și atunci când a obosit, a găsit puterea să se ridice încă o dată, îi sunt recunoscătoare că nu a renunțat să creadă în oameni, că nu și-a închis inima după dezamăgiri şi că a ales iar și iar să iubească, să creeze și să spere.

Astăzi simt că recunoștința nu schimbă trecutul, dar schimbă felul în care îl port în inimă, iar asta mă face să îmi îmbrățișez întreaga viață, cu luminile și umbrele ei, şi să spun, cu toată sinceritatea: Mulțumesc pentru tot!

10 iulie 2026