Cum arată pacea în viața mea
Privind astăzi în urmă, îmi dau seama că pacea a început să se așeze în mine atunci când am învățat să am încredere în Dumnezeu și în felul în care lucrează în viața mea. Mi-au trebuit mulți ani ca să înțeleg asta.
O viață întreagă, iubirea mea a mers mână în mână cu grija. Îi iubeam pe cei dragi atât de mult, încât îi purtam neîncetat în suflet.
Liniștea mea depindea de liniștea lor. Dacă unul dintre ei suferea, ceva din mine intra imediat în alertă și începea să caute o cale prin care să aline, să repare, să găsească o ieșire.
Îmi amintesc cum îmi bătea inima atunci când suna telefonul de acasă.
Înainte să răspund, îmi opream pentru o clipă respirația și închideam ochii.
În sufletul meu exista mereu teama că urmează o veste care îmi va da lumea peste cap și că, în clipa următoare, va trebui să găsesc puterea de a ține totul în picioare.
Multă vreme am crezut că aceasta este iubirea. Astăzi înțeleg că era povara pe care o așezasem singură pe umerii mei.
Îmi amintesc drumurile de altădată făcute cu mașina pe dig, între Brăila și Galați. De fiecare dată când porneam la drum, convinsă că trebuie să îndrept ceva, simțeam cum inima îmi urcă în gât.
Conduceam cu gândurile alergând înaintea mea, imaginându-mi toate scenariile posibile și căutând deja soluții pentru lucruri care nici măcar nu se întâmplaseră.
Astăzi merg pe același drum cu liniște în suflet și îmi dau seama că cel mai lung drum nu a fost niciodată între cele două orașe, ci între frica din sufletul meu și pacea pe care o trăiesc acum.
Viața m-a purtat prin multe încercări, iar fiecare dintre ele a desprins câte puțin din această povară.
Terapia m-a ajutat să cobor în locuri din mine pe care nu avusesem curajul să le privesc niciodată. Am întâlnit acolo răni, lacrimi, neputințe și o femeie care obosise încercând să țină în picioare o lume întreagă.
Cea mai grea lecție am primit-o în ziua în care mama a plecat. În fața acelei despărțiri, am simțit pentru prima dată cât de mici sunt puterile mele și cât de mare este voia lui Dumnezeu.
În ziua aceea s-a sfărâmat în mine credința că iubirea mea poate schimba destinul unui suflet. Au rămas doar lacrimile, tăcerea și o rugăciune.
Pacea pe care o trăiesc astăzi s-a născut în clipa în care am înțeles că Dumnezeu nu mi-a cerut niciodată să salvez lumea.
Mi-a cerut doar să iubesc.
Astăzi iubesc la fel de mult, poate chiar mai mult decât înainte. Îi ascult pe oameni, le simt durerea, îi țin de mână atunci când au nevoie și rămân lângă ei cu toată inima mea.
Diferența este că sufletul meu nu mai încearcă să le ducă povara. În adâncul lui știe că fiecare om are drumul lui și lecțiile lui.
Astăzi, iubirea mea nu mai apasă, mângâie, însoțește, se roagă și are încredere.
Astăzi, ori de câte ori un om își odihnește sufletul lângă al meu, simt că pacea pe care Dumnezeu a așezat-o în inima mea se revarsă și peste inima lui.
16 iulie 2026