Călătoria prin sufletul meu - de unde am pornit și unde am ajuns

‍ ‍Pe 8 iulie 2026 am pornit într-o călătorie pe care nu o programasem, dar pe care sufletul meu o aștepta de multă vreme.
‍ ‍Venise timpul să mă apropii de mine cu sinceritate, să deschid, una câte una, ferestrele pe care le ținusem închise și să privesc ceea ce se afla dincolo de ele.

Îmi doream să văd ce se vindecase, ce încă mai durea și ce rămăsese ascuns în locurile în care nu avusesem curajul să intru.
La fiecare pas mă aștepta ceva din mine: o emoție, o rană, o alegere, un adevăr pe care poate îl simțisem de mult, dar pe care abia acum eram pregătită să îl recunosc.

‍ ‍Am început cu iubirea, acolo simțeam că se află rădăcina multor alegeri din viața mea.

‍ ‍Ani la rând, am iubit purtând. Am purtat grijile oamenilor dragi, durerile lor, fricile lor și dorința mea de a le face bine.
Credeam că iubirea se măsoară prin cât pot duce, prin cât pot dărui și prin câte vieți reușesc să țin în picioare. Uneori, în toată grija aceasta, uitam să mă mai întreb cum sunt eu.

Mi-a trebuit timp să înțeleg că pot iubi și lăsându-i celuilalt libertatea de a-și trăi propriul drum. Că pot rămâne aproape fără să mă pierd și că viața mea are nevoie de aceeași grijă pe care o ofer vieții unui om drag.

‍ ‍Din iubire am ajuns, firesc, la frică. Am privit-o mai atent și am recunoscut nesiguranța care stătea în spatele ei: teama de abandon, de respingere, de eșec, de lipsuri.
Trăisem multă vreme ca și cum trebuia să fiu mereu pregătită pentru ceva rău. Încercam să anticipez, să controlez, să găsesc soluții înainte ca problemele să apară. Eram obosită de această veghe continuă.

‍ ‍Frica a început să se liniștească în mine pe măsură ce am făcut loc încrederii.
Încrederii că, orice va aduce viața, Dumnezeu îmi va da și puterea de a trece prin acel lucru. Am simţit că mă pot sprijini pe El și atunci când nu am toate răspunsurile.

‍ ‍Acceptarea a fost una dintre cele mai dureroase lecții ale mele. Am întâlnit-o în ziua în care mama a plecat.
În acea zi am lăsat lupta din mine în mâinile lui Dumnezeu. Și, în mijlocul durerii, am simțit o pace pe care nu o mai cunoscusem. Am înţeles cât de adâncă poate fi încrederea atunci când ajungi la capătul puterilor tale.

‍ ‍Apoi, recunoștința m-a ajutat să-mi privesc altfel viața. Am început să văd ce rămăsese în mine după întâmplările care mă duruseră: un adevăr, o lecție, o putere pe care atunci nu știam să o recunosc.

‍ ‍Trecutul a rămas același, privirea mea asupra lui s-a îmblânzit.

Astăzi mă pot întoarce către femeia care am fost fără să o judec pentru tot ce nu a știut. O privesc cu înţelegere, pentru că ştiu că a făcut tot ce a putut, cu ceea ce știa, cu ceea ce simțea și cu puterea pe care o avea atunci. Mi-a trebuit mult timp să-i pot spune asta din inimă.

‍ ‍În această călătorie am descoperit câtă nevoie aveam de blândețea pe care o oferisem mereu celorlalți.
Am învățat să mă opresc, să respir, să îmi dau voie să greșesc. Să mă ascult înainte de a ajunge la epuizare. Să am grijă de oamenii dragi și să îmi fac loc și mie în această grijă.
Încet, am început să mă simt mai aproape de mine, inclusiv în zilele în care nu puteam duce totul.

‍ ‍Am stat față în față și cu durerea. Ani întregi o acoperisem cu muncă, zgomot și putere. Când mi-am dat voie să o simt și să o plâng, ceva din mine a început să se elibereze.
M-am apropiat de locurile pe care le ascunsesem și am descoperit cât de mult aveau nevoie să fie ascultate.

‍ ‍Cu fiecare adevăr așezat în cuvinte, m-am lăsat văzută puțin mai mult.
‍ ‍Am început să las jos controlul, măștile și nevoia de a demonstra cine sunt.
M-am întâlnit cu femeia pe care o căutasem atâția ani în afara mea: vulnerabilă, puternică, sensibilă, feminină și vie.

Era acolo, mă aștepta cu răbdare, așa cum simt că Dumnezeu mă așteptase în toate locurile prin care rătăcisem căutându-mă.

‍ ‍Viața mea are în continuare încercările ei, dar eu am învățat să merg prin ele cu mai multă încredere.
‍ ‍Astăzi iubesc fără să mă pierd, ajut fără să trăiesc în locul celuilalt și mă apropii de oameni păstrându-mi liniștea în mine.
‍ ‍Privesc trecutul fără dorința de a-l rescrie.

Îmi trăiesc feminitatea cu firesc și îmi las sufletul la vedere.
Mă simt mai liberă să fiu așa cum sunt și am încredere că Dumnezeu deschide înaintea mea drumul potrivit.

‍ ‍Am pornit în această călătorie să văd ce mai locuiește în sufletul meu și am ajuns acasă în mine.

‍ ‍Am plecat de la teamă și am ajuns la încredere, de la control la acceptare, de la epuizare la blândețe, de la atașament la libertate și de la luptă la pace.

Fiecare text din această rubrică este o fereastră pe care am avut curajul să o deschid. Prin ele v-am lăsat să mă vedeți, iar eu am început să mă văd mai limpede.
Dincolo de fiecare fereastră am regăsit o parte din mine. Adunate laolaltă, aceste părți mi-au arătat femeia care sunt astăzi.

‍ ‍Călătoria prin sufletul meu s-a încheiat ca serie de postări, dar continuă în fiecare zi, prin felul în care aleg să trăiesc, să iubesc și să primesc viața.

Am adunat aici, pe site, textele din seria Călătoria prin sufletul meu, publicate inițial pe contul meu de Facebook, păstrând forma în care le-am scris atunci.

Merg mai departe cu inima deschisă, cu lumină în privire și cu recunoștință pentru tot ce m-a adus aici.

‍ ‍Am încredere că sufletul meu cunoaște drumul și că Dumnezeu este cu mine la fiecare pas.

***

Am adunat aici, pe site, textele din seria Călătoria prin sufletul meu, publicate inițial pe contul meu de Facebook, păstrând forma în care le-am scris atunci.